Capitol nou,
Şi-au înţărcat ipocrizia şi-mi dau temerile-n
dar glas să las motorul zâmbetului fals şi trufia să pornească iar.
Dar murmură adevaru-n tine cuvinte de amor
sublime şi cine-s eu să ard ce-i rău când tu – vestală a gândului meu, dai rost
timpului meu ramas? Iubito, iartă-mi, iar iartă-mi neghiobia. Citind graţia din
tine, aflu că ştii totul preabine ca un zeu ce-şi reţine legile menite s-aline prostia: prima crimă pătează, iar primii
creştini ce scandează “Primul cuvânt ne lezează”, îngenunchează şi-ncep să se-nchine.
Nobila mea iubită, semnele nebuniei tale se lasă; prinde-mi esenţa-n plasă, urmează
steaua nordului spre casă. Şi-am să te cred, spre orice iad m-ai purta.
