Decimare

Vei muri fără să-ţi dai seama, repetându-ţi cea mai bună zi intre două oglinzi paralele.

Uitarea ţi-e franghie dacă te ridică; mi-e frică de voi – macabrele umbre ce umblă-napoi…

Tu, canalie nativă, minţi de plăcere şi visezi să poţi minţi mai bine. Iubirea ta perisabilă mă dezgustă; îndrăgostit – mărginit, îţi limitezi nobleţea, şi-ţi odihnesti libertatea în lanţuri absurde. Ţi-ai importat curajul de teama stagnării; conştient – un nimic util ce-şi inghite frustrarea.. şi slăbiciunea îngropată-n ură, îngropată-n chin, îngropate-n vină, vene şi venin. În jurul tău miroase-a hoit: a putrezit natura-n tine, stăpân al morilor de vânt! Când drumul ţi s-a abătut de la tine, te-ai mulţumit cu noua iluzie, bătătorind ipocrizia temeinic în numele legilor albe ieri şi negre mâine. Ai adunat multă cunoştiinţă, dar puţină-nţelepciune, dobitocule; căci sodomizat de rar gust de victorie, râvneşti la atac şi josnice tentative rămân suspendate-n teorii, dar regizezi la infinit coregrafia unor crime şi infatuat a satisfactie fictivă, ejaculezi dispreţ. Eşecul îţi strigă numele, dar tu, intoxicat de „preaputernic”, te-ai năpustit spre Adevăr; şi-ai tras cu tine totul în uitare. Jonglezi cu idioţi manevrabili, alegând dansuri false pe acorduri strâmbe; negociezi sentimente la preţ de contrabandă, distrat de jocul de-a viaţa ce-l impui în jur. Ai nevoie de oferte şi de haine ţesute dintr-o reţea de cai de evadare, si-n jurul tău ţi-aduni pioni şi piese preţioase şi planezi pe sacrificii, aprofundând epuizarea până la schimbarea animalului de jertfă. Cauţi motive să decizi şi cand, blocat în prostie aştepţi, răspândeşţi dorinţe-n tine, te răzgândeşti, din nou, iar nu, dar da, şi iar n-alegi şi minţi şi-ţi zvâcneşte frustrarea sub tâmple şi râvneşti să răneşti ca să-ţi confirmi potenţa. Vorace te năpusteşti spre orice va ceda sub mânia ta debilă, sporind scafismul victimelor tale cu piroane ruginite-n venin acuzător; te opreşti, constaţi dezastrul, vomiţi regrete, pledezi scuze şi eliberezi jurăminte.. şi naivii te cred, dar sinele-ţi le-aruncă precum valoarea unei curve. Musti din fructul oprit la cinele de taina zilnice, iar repercursiunile'ti sfideaza actiunile si stupefiat de logica reactiei, predai responsabilitate impartialilor. Licenţiat ca victimă, pretinzi recompense nesfârşite pentru un chin ce l-ai fi putut încheia de mult. Esuezi infinit şi nu te opreşti. Priveşti orizontul şi imagini curate nu-şi fac efectul in fata ta. Dar conştient de propria-ţi ratare, ştii să te urăsti şi te afunzi intr-un mea culpa mormântal, intrinsec scobindu-ţi greşelile în minte până reuşeşti dracului să crezi, sa mori, sau sa-ntelegi.

Cand te-ai oprit şi ai privit la azimut, te-am acuzat şi ţi-ai intors durerea cu faţa spre mine.

Ignorat, adevărul se-abate  – iar prostul, de moarte, de viată, de teamă râzând.. îl şterge din gând.

Al Zecelea sa fie Cel care a uitat Adevarul!