Autoplagieri

<<Îmi moare.. tot pe eşafodul naturii Tale.>>

’Pătruns febrilă-n stânca de altar a patimă rostită,

Docilă – scai din fluturi simpli a larve – rai apus,

Seci tot ce-i tern din colb sub urme, greşeală-nfăptuită,

Întâmpini pietre-a mâinii strâmbe sub chingile de sus.

<<Nu te-ai născut în lanţuri, iar de vei cădea printre ele, te vei naşte din nou în ciuda lor.>>

Satiră scurtă – cert pumnal,

Vrei să trăieşti în mod deliberat.

Rubine vii curg în fatal –

Rapusă vina care te-a blocat!

Aerul nimănui îţi pulsează-n abrupt:

            Şi fugi şi cazi

            Şi dai şi vrei

            Şi furi şi crezi

            Şi stai şi vezi

            Şi speri şi urci

            Şi poţi şi toţi şi tot..

            Şi ieri şi iar...

A Libertate – femeia tuturor, ce numai cei ce se opun o gustă-n adânc, cu rădăcini în abis şi privire-n zenit; şi-n numele ei eşti Tu.

(Şi-n numele Tău sunt eu.)

<<Ai fecundat în mine-un monstru neîmplinit care-o să uite-absurd pe cine m-a minţit.>>

Sărut secunda de pe degetul lui Chronos – cer îndurare pentru avortul meu,

Dar piară-i clipele; dezbină-te crud haos! ’Vină Calypso – al Ei sunt ateu.

De-acum până.. acum, mi te-am împlinit din nou, ca un orgasm tăcut, neobservabil;

Mit fals bătut în dogme primordiale, mă irosesc în neputinţa de-a te-atinge;

Eu – sloi de pace-n iarna sfântă ce-o invoc, cresc viscol-lamă-urlet inefabil;

Cand Tu – tăciune, arzi suflete-animale, şi-mi arzi toţi laurii, dar fără a mă stinge.

Călugări sterpi de alte rituri s-ar aduna-n păgânele-ţi altare, să te adore-n fel şi chipuri: şi-n ciuda ereziei lor barbare, să te pătrundă sec în nesimţiri: a viol – a brută – a stol de ciori, să-ţi sfâşie onoarea; târască-ţi trupul prin noroi, zdrobi-ţi-ar jalnic nepăsarea. Când firea-ţi iar, a unei fete: te vei retrage-n calea lor, cand coapsele-ţi vor fi regrete – în tine toţi, somând amor. Când ochiul pur dă semn că plânge, mai multă râvnă-n ochii lor, durerea-i.. cât să te alunge: eşti doar un vis – coşmarul lor.

Şi-n pur dispreţ, Ţi-aş arunca:

Eşti fiică a nimicului, cândva;

Un crivăţ slab, o creangă ruptă,

O calmitate incoruptă;

Tu eşti doar tu, cu neînceput şi infinit,

Un vis uitat, miraj sfârşit –

Meriţi demenţa ce'o zidesti:

Străvechi plăceri din care creşti,

Extaz banal în lupte regizate,

Euforii – trecuturi vii – drogate.

Slab negustor de iluzii,

Vinzi orizont sau vinzi confuzii?

?!

Ti-aş măsura pasiunea-n meridiane

Şi-aş adera la ea, trezind capcane.

Te vreau ca mine, te vreau divers,

Te vreau ca tine, mă vreau şters

Revendic subtil, ascult în “natură”:

Ea mi te-arata urâtă cu ură

Şi vreau sa urăsc, să te blestem,

Să condamn sobru, să ascult demn.

Vreau sa fiu surd atunci cand te chem!

Bun drogul tau, sfânt accidentul,

Te-nchei ca Fapta şi ca Momentul.